Heartbeats (2010)

Oare dupa ce reusesti sa vezi Heartbeats, primesti o medalie pentru ca ai rezistat eroic pana la final?

Povestea sta in felul urmator : avem doi romantici, un el si o ea ( el e gay, ea are gusturi proaste in materie de imbracaminte ). Ei se imprietenesc cu un tip ce tocmai s-a mutat in Montreal. Se intalnesc de mai multe ori, au discutii intelectuale pana cand cei doi romantici se indragostesc de el. Din acest punct al povestii, incep sa apara gelozia ( de cele mai multe ori, nefondata ), rautatea si prostia, si totul se transforma intr-o telenovela  proasta, cu un deznodamant stupid.

Este al doilea film pe care l-am vazut de la "extraordinarul" Dolan si pot spune ca-l urasc ca regizor. Primul experiment al sau mi s-a parut o totala pierdere de timp. La fel mi s-a parut si a doua lui productie, singurele diferente fiind ca in aceasta avem parte de mai putine urlete si ca a crescut calitativ nivelul scenariului. Dar in rest, nimic nu este schimbat.

Am vazut ca multi critici apreciaza acest film datorita imaginii si a felului in care este filmat. Ca regizor, daca ai impresia ca niste secvente in care protagonistii se macheaza, respectiv isi fac freza si dupa se plimba putin prin oraș cu slow motion, iar pe fundal merge o melodie de prost gust inseamna arta, atunci ori esti prost, ori habar n-ai ce inseamna arta. Pot sa enumar multe filme care din punct de vedere vizual arata foarte bine ( sau oricum, mult mai bine decat Heartbeats ). Tree of Life ar fi unul dintre ele.

Dupa cum am mai zis, scenariul este mult mai bun decat cel din J'ai Tue Ma Mere, dar din pacate, este prost transpus pentru ecran. Vina este si a actorilor, ce sunt lipsiti de orice fel de talent pentru aceasta meserie, facand din personajele lor, niste persoane antipatice de care abia astepti sa scapi. Xavier Dolan ar trebui sa se gandeasca sa ramana doar in scaunul de regizor. Incearca prea mult sa fie expresiv si de multe ori o da in penibil.
 
In concluzie : Heartbeats este un kitsch frantuzesc, pe care mai bine il evitati.

                                                               

                Nota : 3/10

Continue reading →

Guest-Post - Laurence Anyways (2012) - Andreea Geaman

Iubire, imposibil, neacceptare, cromatica eclatanta, ciocolata amaruie, “Funeral Party” in secventa din club, “Gioconda”, “liberté”, petrecere hiperbolizata, extravaganta, haute couture, poezie, Depeche Mode, sexualitate – spatiu decadent, cu accente vizuale puternice, creat de regizorul canadian Xavier Dolan, cu scopul de a spune “the ultimate love-story.”  Rezultatul este o frumoasa imersiune intr-o pasiune a carei forta sta chiar in imposibilitate.

“Laurence Anyways”, surprinde aparent transformarea in femeie a lui Laurence Alia (Melvil Poupaud), profesor  respectat de literatura si scriitor.  Desi acest parcurs in transexualitate este unul dintre elementele centrale ale firului narativ,  esenta intregii povesti este imposibilitatea iubirii, filmul, mai degraba decat sa explice impactul transexualitatii intr-o relatie, se focuseaza pe intelegerea lucrurilor care leaga sau despart doua persoane.

Anuntul acestei schimbari o intristeaza si o face confuza pe Fred Belair (interpretata minunat de  catre Suzanne Clément), iubita lui Laurence, dar aceasta este convinsa ca pot depasi aceasta schimbare si ca il poate accepta pe Laurence ca femeie. Filmul surprinde relatia lor, incercarile nereusite, certurile, despartirea, aparenta impacare in decursul unui deceniu. In ciuda dificultatilor si a distantei, ei vor imparti mereu o legatura, indiferent ca sunt impreuna sau nu.

Schimbarea imediata a lui Laurence, modul firesc in care transformarea lui in femeie se produce imediat dupa confesiunea fata de Fred este deloc incurajatoare. Isi pierde postul de profesor din cauza obiectiilor parintilor elevilor, sufera reactii violente din cauza infatisarii sale, se confrunta cu mama lui (Nathalie Baye) sustinatoare a schimbarii doar in teorie, si este parasit in final de Fred, care se casatoreste cu un avocat al lumii bourgeois din Montréal. Fred il iubeste pe Laurence, dar are nevoie de un barbat. Laurence are nevoie de Fred, dar nu isi poate nega adevarata identitate, nici sa se condamne pentru alegerea sa. Ei raman fideli dorintelor lor primare, acesta fiind cel mai bun lucru pe care il pot face.

Personajul jucat de Melvil Poupaud devine eclipsat de grandoarea si forta care izbucnesc ca o furie a lui Fred, care se salveaza si se saboteaza in acelasi timp, care isi cauta identitatea disparuta odata cu pierderea barbatului din viata ei,.

De fiecare data cand personajele se afla in imposibilitatea de a se exprima, imaginile vizuale eclatante o fac pentru ele – camera monocroma a lui Fred inundata de o cascada in timp ce citeste cartea de poeme publicata de Laurence; ploaia de haine puternic colorate, in timpul calatoriei lor spre Île-au-Noir, unde vor sa marcheze un nou inceput ; petrecerea recreata din punctul de vedere a lui Fred, unde isi exteriorizeaza furia sub forma unei furtuni cu vant intr-o sala opulenta, plina de tipologii umane la fel extravagante, intr-o rochie Haute Couture care o incadreaza in centrul vizual al intregii petreceri.

Acesta lux cromatic este sustinut si de alegerile muzicale care accentueaza la maxim imaginea – The Cure, Fever Ray, Visage, Moderat, Depeche Mode, Craig Armstrong.

Desi durata filmului nu e prea avantajoasa, personal m-am simtit adancita in desfasurarea actiunii, total castigata de universul oniric imaginat de regizor, al unei iubiri ambitioase care se vrea infinita, fara margini, care exista doar in cinema, carti si arta, care nu trebuie sa se manifeste fizic pentru a exista, care prin imposibilitatea manifestarii este amplificata.

"Laurence Anyways" nu este un film pe care il poti recomanda direct, nici unul despre care poti scrie o recomandare, fiecare persoana il va judeca din perspectiva total subiectiva. Este un film pe care ori il iubesti ori il urasti - si nu poti descoperi asta decat luand contact cu el.

Continue reading →

Feel Good Tuesday : Filth (2013)

Bruce Robertson e un poliţist fanatic şi corupt, care e pe punctul de a obţine o promovare şi nu va lăsa nimic să-i stea în cale. I se dă cazul unei crime brutale şi presiunea pe care o simte să găsească făptaşul e mare fiindcă are colegi competitivi, care ar dori să-i fure promovarea, printre care Ray Lennox. În loc să-i dea bice în rezolvarea crimei, Bruce se preocupă cu împroşcarea colegilor cu noroi şi cu uneltiri prin care să-i întoarcă pe unii împotriva altora şi, astfel, să-i ţină departe de promovarea lui. Bruce seduce neveste de-ale colegilor sau le dă în vileag secretele compromiţătoare. Nimic nu e indecent pentru el. ( sursa : CineMagia )

Filth e dovada ca filmele englezesti sunt superioare ( din toate punctele de vedere ) filmelor hollywoodiene. Au un simt rafinat cand vine vorba de povesti satirice si ironice despre societatea din ziua de azi. Un exemplu asemanator ar fi Bronson, care caracterizeaza perfect starile de nebunie prin care poate trece orice persoana. Revenind, Filth aduce in discutie o poveste trista ( presarata cu momente de umor de calitate ), ce demonstreaza altor filme cum ar trebui sa arate o comedie neagra.

Marile avantaje ale filmului sunt scenografia, scenariul si prestatia actorilor. E destul de greu sa ecranizezi un roman ca Filth, iar tot meritul e al regizorului care a avut imaginatia sa portretizeze lumea haotica a lui Bruce.

Un alt factor important ce a facut din Filth un film bun este James McAvoy. E pur si simplu briliant! Se transforma intr-o persoana rea si misogina ( iar asta e destul de ciudat, tinand cont ca McAvoy e cunoscut drept un mielusel al Hollywood-ului ), si desi are toate insusirile negative care pot exista in personalitatea unei persoane, ajungi sa-l simpatizezi si sa-l compatimesti ( nu dau spoilere, va las sa vedeti cu ochii vostrii ). 

Si inainte de finalul recenziei, as vrea sa mentionez ca Filth seama destul de mult ca prezentare si poveste cu The Wolf of Wall Street, dar consider ca one-man-show-ul oferit de McAvoy este mai bun decat filmul lui Scorsese.

In concluzie : ganditi-va la Filth ca la o cursa de roller-coaster, care te ameteste, te vrajeste si te distreaza. Si ca la orice cursa de acest gen, parca mai vrei sa te dai odata imediat ce ajungi la finish. 

                                                 Nota : 9/10

Continue reading →

La Venus a la fourrure (2013)

Dupa carnagiul din 2012 al regizorului Roman Polanski, acesta revine pe ecrane cu un proiect interesant, ce pastreaza aerul teatral pe care l-a avut si pelicula anterioara.

Personajul principal, Thomas (Mathieu Amalric), e singur într-un cinematograf parizian, dezamăgit de calitatea slabă a candidatelor pentru rolul la care castingul tocmai s-a încheiat. Chiar înainte ca regizorul să plece, apare Vanda (Emmanuelle Seigner): e tot ceea ce regizorul urăşte mai tare: energică, vulgară, dezlănţuită, şi nu s-ar da în lături de la nimic pentru a obţine rolul. Deşi un pic constrâns să o distribuie în rol, Thomas va avea o surpriză: Vanda îşi înţelege perfect rolul şi întruchipează perfect personajul lui Leopold Masoch. Atracţia pe care Thomas o simte devine încet-încet obsesie. ( sursa : Cinemagia ).  

Cel mai mult mi-a placut ca Polanski n-a vrut doar sa prezinte piesa de teatru din care se inspira ( Venus in Fur este o piesa 

cunoscuta si jucat pe marile scene ale lumii ), ci si o parte din culisele auditiilor. Scenariul este frumos construit si prezentat. Felul in care personajele trec prin stari diferite si prin anumite stadii de comportament este alcatuit treptat si prezentat in detaliu ( spre exemplu : Vanda, de la femeia inocenta, putin prostuta, ciudata si plina de energie, ajunge antagonista povestii, in timp ce Thomas, dintr-un regizor rautacios, plin de el si putin misogin, as spune, devine un pampalau ). 

Cei doi actori ofera niste prestatii demne de laude. Emmanuelle Seigner este convingatoare in rolul Vandei si da dovada de mult talent actoricesc, iar Mathieu Amalric, pe care il mai remarcasem in filme precum The Diving Bell and the Butterfly sau recentul, The Grand Budapest Hotel, mi s-a parut remarcabil si dupa parerea mea, este unul dintre cei mai buni actori francezi ai momentului.  

In concluzie : nu este un film memorabil, dar este un film ce vine ca o gura de aer proaspat si care se joaca cu mintea spectatorului timp de 90 de minute. Are si cateva minusuri, ce scad putin valoarea filmului, dar nu sunt asa de importante pentru a fi mentionate. Per total, e un film bun. 

            

                                                                    Nota : 7/10

Continue reading →

Feel good Tuesday : Control (2007)

 

Control poate fi considerat unul dintre cele mai bune filme biografice realizate vreodata. Este un film excelent, dur si emotinal, care la final, nu lasa spectatorul indiferent. O biografie poetica, bine scrisa si jucata formidabil de distributia formata din actori tineri. 

Pentru cei care nu stiu, Joy Division este o trupa de post-punk din Anglia, numita initial Warsaw, formata din tinerii muzicieni Bernard Sumner ( chitara ), Peter Hook ( chitara bas ), Stephen Morris ( tobe ) si Ian Curtis ( voce ). Control spune povestea tulburatoare a solistului, Ian Curtis, incepand din adolescenta lui, pana la moartea acestuia, cand trupa se afla in ascensiune si era considerata una dintre cele mai bune trupe englezesti in acea perioada. Mai multe detalii despre el puteti citi aici. 

 

 De ce recomandam acest film : pentru ca este un film superb, socant si emotionant, iar pentru un fan al trupei Joy Division este clar un must-see. Sam Riley este extraordinar, iar perfomanta actoriceasca la care a ajuns cu acest rol este de Oscar. Control este o un film sublim, cum rar iti este dat sa vezi in ultima vreme.

                                                                       Nota :10/10 

                  

Continue reading →

Lord of the Flies (1963)

Cu mult curaj, regizorul Peter Brook, care pana atunci regizase numai piese de teatru, a indraznit sa ecranizeze cartea Lord of the Flies ( Imparatul mustelor ) scrisa de William Golding, iar rezultatul este neasteptat de bun.

In urma unui accident aviatic, un grup de scolari raman captiv pe o insula din mijlocul Oceanului Pacific. Baietii se aduna toti intr-un grup si stabilesc niste reguli dupa care sa se ghideze pana sa ajunga sa fie salvati de pe insula. Totul ia o intorsatura neasteptata atunci cand Jack, cel mai mare baiat de pe insula, decide sa incalce fiecare regula si sa actioneze independent, impreuna cu vanatorii lui. Astfel, grupul cel mare se divide in doua parti, fiecare incercand sa supravietuiasca prin propriile moduri.

Filmul incepe din start intr-un mod inedit. Am fost surprins sa vad ca a ales sa prezinte povestea elevilor si a prabusirii avionului prin poze. Personal, n-am mai intalnit aceasta tehnica de prezentare a evenimentelor in vreo alta pelicula.

De asemenea, am mai apreciat decizia regizorului de realiza filmul in alb si negru ( desi, in anii 60 apareau deja pelicule color ), pentru ca, astfel, filmul pastreaza aerul dur si sumbru al dramei prin care trec acei copii. Pe langa imagine am apreciat si faptul ca filmul este o ecranizare fidela a romanului.

Trecand peste lucrurile bune ale filmului, Lord of the Flies are si cateva minusuri. Montajul este execrabil ( anul in care a aparut nu este o scuza pentru acest lucru, tinand cont ca in acel an au aparut filme cu un montaj mult mai bun. De mentionat la acest capitol ar fi si interpretarea tinerilor "actori" ( actori in ghilimele pentru ca toti copiii din film se aflau la primul lor rol ). Au dat dovada de naturalete, dar rosteau replicile sters, fara nicio intonatie si fara nicio frazare.

In concluzie : un film important pentru cinematografia mondiala, cu plusuri si minusuri. Substratul povestii este, pana la urma, cel care impresioneaza spectatorul, lasandu-l sa reflecte asupra demonilor interiori si a diferentie intre bine si rau.

                                                             Nota : 7/10

Continue reading →

The Grand Budapest Hotel (2014)

"You see, there are still faint glimmers of civilization left in this barbaric slaughterhouse that was once known as humanity. Indeed that's what we provide in our own modest, humble, insignificant... oh, fuck it."

Se stie deja ca stilul pe care l-a creat Wes Anderson este neconformist si ca putini ajung sa-i aprecieze productiile, pentru ca sunt alcatuite din povesti ciudate, cu personaje interesante ( dubioase ) si cu umor negru si sec.  Cu toate acestea, ultimul lui film a fost primit de cinefili cu bratele deschise, iar criticii si publicul larg au fost incantati de The Grand Budapest Hotel.
 
The Grand Budapest Hotel descrie aventurile lui Gustave H (Ralph Fiennes), un legendar portar la un mare hotel european din perioada interbelică şi ale lui Zero Moustafa, hamalul hotelului, care devine cel mai bun prieten al său. Povestea include un furt de proporţii şi recuperarea unei picturi renascentiste, dar şi lupta pentru o avere de familie, totul pe fundalul schimbărilor bruşte şi dramatice ce afectează viaţa pe continent. ( sursa : Cinemagia ) 

De la Wes Anderson am mai vizionat Moonrise Kingdom si Steve Zissou, dar nu mi-au placut absolut deloc, din cauza stilului ciudat si greoi, pe care nu l-am gustat, dar era ceva care ma atragea la The Grand Budapest Hotel. Trailerul prezenta ceva original si avea un farmec aparte, presarat cu o distributie de zile mari.

Filmul impresioneaza prin imaginea perfecta. Se vede ca totul a fost lucrat pana la ultimul detaliu si ca Wes Anderson este plin de imaginatie din acest punct de vedere. Contrastul de culori ramane intiparit in minte multa vreme dupa finalul vizionarii. Din punct de vedere al scenariului, The Grand Budapest Hotel este original, prezentand o poveste noua, destul de simpla, menita sa incante spectatorul. Umorul este de buna calitate, avand cateva secvente de-a dreptul savuroase.

Ralph Fiennes demonstreaza inca odata ca este un actor foarte bun si de pe acum il pot considera de pe acum, un candidat serios la premile Oscar. Daca din partea maestrului Fiennes nu mai exista niciun dubiu ca va oferi o prestatie foarte buna, surpriza vine din partea debutantului Tony Revolori, care se dovedeste a fi un actor cu un talent fantastic si plin de naturalete. Sper ca regizorii sa fii pus ochii pe el si sa-l distribuiasca in multe proiecte pe viitor.

In concluzie : simpatic si easy-going sunt cuvintele care caracterizeaza cel mai bine The Grand Budapest Hotel. Totusi, este cel mai bun film facut de Anderson, asa ca merita vazut.  

 

 Nota : 7/10

 

Continue reading →

Snowpiercer (2013)

Coreenii sunt maestrii atunci cand vine vorba de filme. Aproape orice pelicula venita din Asia fura toate premiile de la festivalurile importante  din aceasta bransa. Joon-ho Bong este deja renumit multumita filmelor The Host (2006) si Madeo (2009), asa ca noul sau film, Snowpiercer, era asteptat de toti cinefilii.

Actiunea filmului se petrece  intr-un viitor in care un experiment ecologic, care are drept scop  salvarea planetei de la incalzirea globala, esueaza si totul ingheata, zecimand toata populatia Terrei. Supravietuitorii sunt salvati de ambitiosul proiect al unui miliardar, Wildrof, care consta intr-un tren impartit in doua categorii : sfarsitul trenului este locuit de oameni simpli, tratati de gardieni cu violenta si ura si, in primele vagoane se regaseste clasa privilegiata, formata din oameni instariti, din inalta societate. Totul incepe atunci cand eroul nostru, Curtis, planuieste sa cucereasca trenul si sa porneasca o revolutie impotriva sistemului. 

Uitati de filmele apocaliptice de genul 2012 sau The Day After Tomorrow. Snowpiercer nu se incadreaza in tiparul acesta. Snowpiercer e un film de arta, poate fi asemanat cu Melancholia sau Perfect Sense din acest punct de vedere, chiar daca intre cele doua mentionate mai sus este vorba despre o apocalipsa interioara a personajelor. 

Snowpiercer a fost ca o gura de aer proaspat pentru mine. Am simtit, dupa multa vreme, ca vad ceva original. Scenariul si soarta personajelor sunt mai imprevizibile decat un episod din Game of Thrones; camera de filmat prezinta cadre superbe in stilul caracteristic cinematografiei coreene; scenografia luptelor este impresionanta, prezentand cateva elemente si din celebra scena din OldBoy. Actorii si-au facut treaba foarte bine. Chris Evans a fost surprinzator de bun, oferind una dintre cele mai buna prestatii din cariera lui, John Hurt este plin de naturalete, Tilda Swaton e fantastica, iar Jamie Bell aduce un plus de optimism filmului, prin inocenta sa. In rolurile secundare ii intalnim pe Ed Harris (chiar daca are o aparatie scurta, este fabulos ) si pe terminatorul roman, Vlad Ivanov, care merge pe modelul "Die Hard" si se remarca imediat prin privirea directa si dura.

In concluzie : absurd (in unele momente), original si fresh, Snowpiercer este, fara niciun dubiu, unul dintre cele mai bune filme ale deceniului. Aplauze!  

Nota : 9/10

Continue reading →

Closer to the Moon (2014)

Rar apar filme cu adevarat bune, care pot fi considerate de arta si care minuneaza spectatorul.
Ultima productie al lui Nae Caranfil si-a lasat amprenta aceasta asupra mea si mi-a aratat motivul real pentru care iubesc filmele.  

Closer to the moon ia spectatorul si il plaseaza in Bucurestiul comunist din anul 1959, si  ii prezinta propria varianta a "Marelui jaf comunist", intr-o maniera plina de umor. Autorii jafului: patru bărbaţi şi o femeie, toţi comunişti situaţi la vârful ierarhiei de Partid, departe de orice lipsuri materiale. O lună mai târziu sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte; dar în aşteptarea execuţiei sunt “invitaţi” să-şi joace propriile roluri într-o reconstituire cinematografică a acţiunii lor, menită să devină un film educativ şi de propagandă, destinat oamenilor muncii din întreaga ţară!  

Pe masura ce minutele filmului trec, spectatorul devine mai curios, pentru ca firul narativ ( desi stim toti cum se termina ) este destul de imprevizibil, iar detaliile despre personaje si despre scopul jafului pe care cei 5 l-au faptuit, apar treptat in cele 8 capitole. De asemenea, Nae Caranfil a prezentat perioada comunismului intr-un mod infrumusetat, stilizat si plin de magie. Closer to the Moon te asoarbe in poveste si te face sa uiti de viata cotidiana timp de 2 ore. 

La inceput am avut mici dubii legate de distribuirea in rolul principal feminin a Verei Farmiga, pentru ca nu mi se pare ca este o actrita buna, dar in acest film a fost superba. Plina de naturalete si de senzualitate, ea s-a potrivit de minune cu sarmantul Mark Strong. As indrazni sa zic ca sunt cele mai bune roluri din cariera lor. De asemenea si Harry Lloyd in rolul tanarului cameraman se descurca onorabil.  

In concluzie : poate fi considerat un blockbuster romanesc sau un film de arta, dar cert este ca, Closer to the Moon e una dintre cele mai bune pelicule romanesti realizate vreodata si il proclama pe Nae Caranfil drept cel mai bun regizor roman al momentului. 

                                       

                                                                 Nota : 9/10

Continue reading →

Only Lovers Left Alive (2013)

Jim Jarmusch propune spectatorilor un altfel de film cu vampiri, mai serios si mai trist decat celelalte productii care au o tema asemanatoare, aparute in ultima perioada ( nu dau nume, le stiti si voi ).

Only Lovers Left Alive prezinta povestea de dragoste dintre Adam ( interpretat foarte bine de Tom Hiddleston ), un compozitor deprimat si revoltat de tot ce se intampla cu omenirea in prezent si Eva ( Tilda Swaton at her best ! ), sotia lui. Intr-o noapte, Eva pleaca din Tangier cu avionul pana in Detroit pentru as revedea sotul iubit. 

Jarmusch refuza sa ofere publicului o poveste cu vampiri ( stiti voi, mult sange, lupte si alte porcarii de genul ) si se bazeaza mai mult pe sentimente si pe iubirea profunda pe care personajele principale au trait-o de-a lungul timpului. Filmul este prezentat intr-o maniera intunecata, cu cateva momente amuzante. De asemenea, scenariul ridica cateva probleme legate de societatea din ziua de azi. 

Pe langa cei doi protagonisti, se fac remarcati si Anton Yelchin, John Hurt si Mia Wasikowka, cu niste prestatii excelente. 

In concluzie : unul dintre putinele filme cu adevarat bune din 2013. Merita vazut pentru dialoguri, actori si coloana sonora.

Nota : 8,50/10

Continue reading →

Nebraska (2013)

In fiecare an, printre filmele nominalizate la Oscar, se gaseste o mica bijuterie, care-ti da senzatia ca inca se mai pot face productii simple, sincere si fara ajutorul efectelor speciale.

Dupa o poveste "emotiononta" a unui sclav care a fost tinut in captivitate timp de 12 ani; dupa o escrocherie in stil american; dupa dezmatul unui lup; dupa o poveste de dragoste necomformista; dupa peripetiile unui capitan atacat niste somalezi nemancati; dupa aventura unui bolnav de SIDA si dupa o misiune in spatiu ( n-am vazut inca Philomena ) se regaseste aceasta poveste emotionanta despre un batranel ( Woody Grant ), fost alcoolic, care primeste o scrisoare in care este instiintat ca a castigat un premiu consistent de un milion de dolari. Desi familia ii spune ca e o farsa, el tot insista sa plece in Lincoln, Nebraska pentru a ridica premiul. Intr-un final, fiul lui mai mic ( David Grant ) se ofera sa-l duca cu masina, oferindu-i astfel, o calatorie minunata, menita sa-i apropie din nou pe cei doi.

Tragi-comedia lui Alexander Payne ( Sideways, The Descendants ) pare la prima vedere un film usor si relaxant, dar in spatele povestii se ascunde o drama de familie, emotionanta. Scenariul contine multe momente amuzante si pline de ironie ( ex. : sapca pe care o poarta
la final Woody ), care se alterneaza cu cele emotionante.

Asistam la o prestatie actoriceasca de nota 10 din partea lui Bruce Dern si din partea actritei June Squibb. Marea surpriza este Will Forte (actor cunoscut din Saturday Night Live), care joaca foarte bine in rolul lui David.

In concluzie :  Un film despre relatiile din tata si fiu, despre viata simpla pe care o duc oamenii din zonele rurale si despre lucrurile simple ale vietii. Nebraska se afla in top 5 filme ale anului 2013 si este cel mai bun film de la premiile Oscar fara niciun dubiu.

                                          Nota : 9/10

Continue reading →

Io e te (2012)

Bernado Bertolluci revine pe marele ecran dupa o pauza de aproape un deceniu, cu un proiect interesant despre un adolescent introvertit in varsta de 14 ani, care in loc sa plece in vacanta de ski cu colegii, decide sa se ascunda timp de o saptamana in subsolul blocului. Intr-una dintre zile, in subsol apare si sora lui vitrega, o victima a drogurilor. Desi nu se cunosteau prea bine, in decursul acestei saptamani, intre cei doi se va lega o relatie de prietenie. 

E un film mai greu de urmarit. Este destul de lent, dialogul alterneaza de la interesant/alert, la plictisitor, actorii nu sunt foarte simpatici si din aceasta cauza dureaza destul de mult pana te obisnuiesti si te atasezi de persoanje. Scenariul este liniar, n-are prea multe momente intense.

Partitura este interpretata acceptabil de cei doi actori tineri, momentele de glorie apartinand actritei Tea Falco, care a reusit sa portretizeze o tanara dependenta de heroina, intr-un mod destul de original ( n-am mai vazut un actor sa se implice asa intr-un astfel de rol ).

In concluzie : Io e te este un film poetic, educativ, dedicat mai mult adolescentilor.

                                       

    
                                           Nota : 6/10

Continue reading →

J'ai tue ma mere (2009)

De cand ma stiu, am avut o pasiune pentru filmele europene/independente, pentru ca dau dovada de o sensibilitate aparte. Din pacate, J'ai tue ma mere este doar enervant si neinteresant.

Filmul prezinta povestea unui adolescent homosexual crizat, care-si dispretuieste mama din motive stupide. Practic, suntem martori la o cearta fara sens intre un fiu "neinteles" si o mama "isterica". Scenariul scris de Xavier Dolan ( care s-a mai ocupat de regie si de interpretarea personajului principal ), avea mult potential, mai ales ca el a declarat ca filmul este inspirat din viata lui, dar se pierde printre urlete pe care si le adreseaza non-stop cei doi protagonisti. Este foarte enervant si obositor sa auzi intr-un film numai tipete si certuri, mai ales cand acestea nu transmit niciun sentiment.

Legat de acting-ul filmului, pot spune ca mi-a placut foarte mult de Anne Dorval, actrita din rolul mamei lui Hubert. Xavier Dolan nu m-a impresionat cu nimic, incercand sa fie doar o copie nereusita dupa James Dean din "Rebel without a cause" ( posterele aparute in cateva secvente sugereaza acest lucru ).

In concluzie : Chiar daca a fost laudat la multe festivaluri si a castigat multe premii, debultul regizoral al lui Dolan m-a lasat rece.

       

 

Nota : 4,5/10 

Continue reading →

Into the White (2012)

Regizorul Petter Naess ne prezinta o poveste bazata pe fapte reale, despre 5 soldati ( 3 nemti si 2 britanici ), care, dupa ce avioanele lor se prabusesc intr-un loc uitat de lume din Norvegia, se intalnesc, printr-o coincidenta, in acelasi adapost.

Daca la inceput, cele doua tabere sunt in conflict, pe parcursul filmului pilotii devin prieteni. Relatia de prietenie care apare intre ei este dezvoltata foarte frumos.

Deobicei, nu sunt atras de filmele de supravietuire, dar dupa trailer si distributie am zis sa-i acord o sansa.

Umorul englezesc apare in aceasta pelicula sub forma unor mici ironi adresate nazistilor de catre personajul Robert Smith ( jucat surprinzator de bine de Rupert Grint, cunoscut din celebra serie Harry Potter ), care aduc un plus acestui film.

Distributia isi interpreteaza rolurile foarte bine. Am fost surprins de actorii Florin Lukas ( in rolul pilotului Horst Schopis ) si de David Kross ( pe care l-am remarcat si in The Reader ), care s-au potrivit manusa in rolurile pilotilor nemti.

In concluzie : Into the White, nu este un film facut pentru box-office. Este un film independet, despre supravietuire, bine jucat si cu un scenariu bine structurat, asa ca merita vizionat.

                                     

  

Nota : 7/10 

 

Continue reading →